Enemies to lovers

Dacă ar fi întrebat-o cineva dimineață cu cine și-ar dori cel mai puțin pe lume să petreacă o noapte într-o cameră de hotel, i-ar fi rostit numele fără să stea o secundă pe gânduri.

Nu pentru că ar fi fost un om îngrozitor. Asta ar fi fost aproape mai ușor.

Era doar insuportabil de sigur pe el, mereu pregătit cu o replică isteață și avea un talent aparte de a o corecta exact când erau cei mai mulți oameni în jurul lor. Iar ea, bineînțeles, nu-i rămânea niciodată datoare.

În ultimele șase luni, transformaseră asta aproape într-o rutină. El o provoca, ea îi răspundea pe măsură. El râdea, ea își dădea ochii peste cap. A doua zi o luau de la capăt.

Până când o deplasare de serviciu i-a adus în camera 102.

Hotelul încurcase rezervarea. Nu mai era nicio altă cameră disponibilă.

Iar în mijlocul camerei se afla un singur pat.

„Minunat”, a spus ea.

El și-a lăsat geanta jos și s-a uitat spre ea. „În sfârșit, ceva asupra căruia suntem amândoi de acord.”

Doar zâmbetul lui era suficient ca să-i amintească de ce nu-l suporta.

Înțelegerea era simplă: fiecare pe jumătatea lui de pat, cât mai puține vorbe, iar dimineață amândoi aveau să uite că seara asta existase vreodată.

Pe hârtie, un plan perfect. În practică, ceva mai puțin.

Mai ales când, douăzeci de minute mai târziu, el s-a întors din baie cu părul ud și cămașa încheiată doar pe jumătate.

Nu s-a uitat la el.

Cel puțin nu suficient de mult cât să se pună.

„Dacă te mai holbezi mult la meniul ăla, probabil o să comanzi toate cele șapte deserturi.”

„Deserturile sunt o companie mai bună decât tine.”

„Asta doare.”

„O să supraviețuiești.”

Supraviețuia întotdeauna. Din păcate pentru ea.

Mai târziu, stăteau întinși fiecare pe partea lui de pat, cu câțiva centimetri de spațiu gol între ei și vreo șase luni de remarci nerostite.

Nu putea să adoarmă.

Dădea vina pe saltea, pe căldura prea mare din cameră și pe obiceiul lui de a acapara jumătate din pilotă.

Când s-a întors, și-a dat seama că și el era treaz.

O privea altfel decât de obicei. Fără zâmbetul acela enervant. Fără o replică pe vârful limbii.

Asta era aproape și mai tulburător.

„Ce?”

„Nimic.”

„Atunci nu te mai uita.”

„Aș putea spune același lucru.”

A vrut să-i răspundă ceva, dar n-a făcut-o.

Ceea ce era neobișnuit în sine.

Privirea lui a alunecat pentru o clipă spre buzele ei. Atât de scurt, încât s-ar fi putut preface că nu observase.

Nu s-a prefăcut.

„Nu începe”, a spus ea.

„Ce anume?”

„Asta.”

„Foarte precis.”

Iarăși zâmbetul acela.

Și tocmai asta a fost greșeala.

L-a sărutat înainte să mai poată scoate încă o replică isteață.

Pentru o clipă, chiar a amuțit.

O mică victorie.

Apoi brațul lui i-a alunecat în jurul taliei și, foarte repede, totul a încetat să mai pară o idee bună.

Sărutul a durat prea mult ca a doua zi dimineață să-l poată pune pe seama unui impuls. Când s-a îndepărtat, erau încă suficient de aproape încât să-i simtă respirația pe față.

„Așa faci cu toți colegii pe care nu-i suporți?”

„Doar cu cei care vorbesc prea mult.”

„Atunci sunt în pericol.”

„Ai fost dintotdeauna.”

De data asta, l-a sărutat mai încet.

Degetele lui s-au oprit chiar deasupra tivului tricoului ei și, timp de câteva secunde, niciunul nu s-a mișcat.

Era aproape mai rău decât o atingere.

Pentru că încă avea posibilitatea să se retragă.

Dar n-a făcut-o.

Șase luni de tachinări, priviri și senzația aceea ciudată că se certau cu puțin prea multă pasiune căpătaseră brusc o explicație cât se poate de logică.

„Mâine nu pomenim nimic despre asta.”

„Bineînțeles că nu.”

„Vorbesc serios.”

„Și eu.”

Zâmbetul lui îi spunea că nici ea nu-l credea.

Mâine aveau să fie din nou colegi. Aveau să se certe iar în ședințe și să-și arunce remarci sarcastice peste masă.

Un singur lucru avea să fie diferit.

Data viitoare când avea s-o privească puțin prea mult, nu se va mai putea preface că nu știe ce înseamnă.

Iar asta era mult mai periculos decât un singur pat.

Ne găsești și peFacebook, Instagram, unde abordăm frecvent subiecte despre care se vorbește prea puțin.